Ochii lui Paul Newman – Adrian Georgescu

De-o zi şi-o noapte, Eddie Felton joacă biliard cu Minesotta Fats în barul cu storurile trase. Cei doi îşi anunţă loviturile, iar sferele li se supun când unuia, când celuilalt, ca unor zei care îşi dispută o lume. Beat şi obosit, Eddie se apleacă peste masa de lemn, pe care … Tăiaţi! … lui Cool Hand Luke i se îndeasă în gură ultimul ou. O mână îl ajută să mestece, aceeaşi mână îi deschide gura, astfel ca asistenţa să constate miracolul. ”Nimeni nu poate mânca cincizeci de ouă”, spune mirat ultimul necredincios, aşezând linguriţa lângă creştetul lui, ca pe-o ofrandă. Luke zâmbeşte singur, cu ochii închişi, ca un Hristos care, în lipsa unei mize serioase, s-a lăsat răstignit pe coji de ouă.

Pe verandă, în „Lunga vară fierbinte”, arendaşul bogat îi strigă lui Ben Quick: „Te voi urmări oriunde vei merge. Te voi zdrobi”. Ben răspunde, întorcându-se surâzător: „N-o vei face. îţi va fi dor de mine”, în timp ce soarele răsare de două ori, albastru, şi … Tăiaţi! … în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, Brick, jucătorul alcoolic de fotbal american, stă la fereastră cu paharul în mână privind în noapte, iar lumina din ochii săi devine difuză şi rece, ca un lac care îngheaţă în câteva secunde.

Rocky Graziano scuipă, dansează, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un adevărat boxer plecat din mahala. Tot filmul „Cineva, acolo sus, mă iubeşte” pare o cuşcă făcută pentru a păstra în ea un animal tânăr, dar acea stranie uşurinţă de sălbăticiune … Tăiaţi! … o are, mulţi ani mai târziu, şi avocatul Frank Galvin în „Verdictul”, când fotografiază nepăsător trupul inert al unei fete pe un pat de spital. Apoi, pe măsură ce imaginile Polaroid aşezate lângă trupul în moarte clinică încep să capete viaţă, se schimbă şi expresia actorului, ca şi cum aceeaşi substanţă chimică l-ar fi condus pe cel viu către încremenire.

Răniţi, Butch Cassidy şi The Sundance Kid îşi încarcă pentru ultima oară pistoalele într-un şopron. Iau moartea peste picior în vorbe simple, apoi se avântă afară, unde … Tăiaţi! … Hombre coboară încet scara, cu o desagă plină cu bani în spate. Privirea lui e o clepsidră din care se scurg ultimele secunde. Ştie că e sfârşitul şi o ştim şi noi. „Toţi murim. E doar o chestiune de timp”, mai spune Hombre, înainte ca pistoalele să recite cel din urmă vers … Tăiaţi!

———————————————————————————————————–

Surse: Blogul personal al lui Adrian Georgescu si Rubrica Evenimentul Zilei

Soljeniţîn

Zeci de ani am fost chinuiţi de minciuni, ne era dor de fiecare fărîmiţă de adevăr, chiar dacă era ruptă în bucăţele! Altfel nu merita să-ţi pierzi vremea cu treaba asta: pe noi, cei crescuţi de Arhipelag, Occidentul infantil nu ne mai putea îmbogăţi nici cu înţelepciune, nici cu dîrzenie.

Căsuţa mea se afla chiar la marginea de răsărit a aşezării. Dincolo de portiţă se afla arîkul, şi stepa, şi, în fiecare dimineaţă, răsăritul. Doar un pic să fi adiat vînticelul din stepă, şi plămînii nu ţi se mai saturau respirând. în amurg şi noaptea, fie că era lună sau întuneric beznă, mă plimbam în lung şi în lat şi respiram ca un smintit. Mai aproape de o sută de metri nu se afla nici o locuinţă pe lângă mine, nici la stânga, nici la dreapta, nici în spate.

Mă împăcasem pe deplin cu gîndul că voi trăi aici, mă rog, chiar dacă nu „pentru totdeauna”, în orice caz vreo douăzeci de ani (nu credeam că eliberarea generală va veni mai devreme, şi am greşit doar cu puţin). Parcă nici n-aş fi vrut să merg undeva anume (deşi inima îmi încremenea înaintea hărţii Rusiei Centrale). Lumea întreagă o receptam ca şi când nu se află în exterior şi nu mă ademenea, o simţeam ca trăită toată înlăuntrul meu şi nu-mi mai rămînea decît s-o descriu. Eram plin până sus.

Kutuzov, prietenul lui Radişcev, îi scria acestuia în surghiun: „îmi pare râu, prietene, să ţi-o spun, dar… situaţia ta îşi are avantajele ei. Separat de ceilalţi oameni, despărţit cu gîndul de toate obiectele care ne orbesc, ai posibilitatea să călătoreşti foarte bine în… tine însuţi; poţi să te priveşti cu sînge rece, şi, prin urmare, vei judeca cu mai puţină părtinire lucrurile pe care înainte le priveai prin vălul ambiţiei şi al deşertăciunilor lumeşti. Poate că multe îţi vor apărea într-o cu totul altă lumină”.

Întocmai. Şi fiindcă preţuiam acest punct de vedere purificat, preţuiam pe deplin conştient exilul meu. Iar el se mişca, devenea din ce în ce mai agitat. Comenduirea devenise pur şi simplu blîndă şi se mai redusese. Pentru evadare se prevedeau doar cinci ani, dar nici aceia nu se mai dădeau. Una, două, trei naţiuni au încetat să se mai prezinte la viză, apoi au primit dreptul să plece, înfrigurarea bucuriei şi speranţei tulbura liniştea exilului nostru.

—————————————-

Fragment din Arhipelagul Gulag, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, vol. III, pp. 329-330.

“Ereziile” catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul – Cristian Badilita

Imaculata conceptiune

Alta „erezie” denuntata de ortodocsi ca un capat de tara: Imaculata Conceptiune, confundata adesea cu zamislirea feciorelnica a lui Isus de catre Maria. Pentru cativa jurnalisti „progresisti” din Romania echivaleaza nici mai mult nici mai putin decat cu… Intruparea Mantuitorului (sic!). In realitate, avem de-a face cu o fateta „intelectuala” a cultului marianic, cult aparut in crestinismul oriental, ajungand aici la forma exceptionala a hiperdouliei (de la hiper, „foarte, mai presus” si doulia, „slujire”, in sens religios; la origine, termenul inseamna „robie”). Maria se bucura, asadar, si in ortodoxie, nu doar in catolicism, de o atentie cu totul speciala in raport cu restul sfintilor din calendar. Catolicismul a tinut sa formalizeze, tarziu, in secolul al XIX-lea, aceasta hiperdoulia, prin promulgarea unei dogme. Este vorba de Imaculata Conceptiune a Mariei. Iata cum suna, in originalul latin, bula Ineffabilis Deus, promulgata pe 8 decembrie 1854 de catre Papa Pius al IX lea:

Auctoritate Domini nostri Jesu Christi, beatorum apostolorum Petri et Pauli, ac Nostra declaramus, pronunciamus et definimus, doctrinam quae tenet beatissimam Virginem Mariam in primo instanti suae conceptionis fuisse singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio, intuitu meritorum Christi Jesu Salvatoris humani generis, ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem, esse a Deo revelatam, atque adcirco ab omnibus fidelibus firmiter constanterque credendam.

Cu autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a fericitilor apostoli Petru si Pavel, precum si a Noastra, declaram, anuntam si hotaram ca invatatura care sustine ca preafericita Maria, in primul moment al conceperii ei, a fost, prin gratia si privilegiul unic al Dumnezeului Celui atotputernic si avand in vedere meritele lui Isus Cristos, Mantuitorul neamului omenesc, pastrata curata de toata caderea pacatului originar, este revelata de Dumnezeu si de aceea toti credinciosii trebuie sa creada cu tarie si permanent in ea. (traducerea mea, C.B.).

Am insistat asupra avatarurilor acestei dogme in Introducerea la volumul de Evanghelii apocrife (editia a IV-a, 2007, Polirom). Voi prelua de acolo o serie de pasaje, multumindu-ma sa adaug cateva comentarii. Dogma respectiva trebuie legata si de temperamentul profund mistic al lui Pius al IX-lea, unul dintre cei mai „controversati” Papi ai secolului al XIX-lea, ales in plin marasm european (e cunoscut mai ales pentru Syllabus, o lista a tuturor „ereziilor” modernitatii, de la comunism si pozitivism pana la ateism si liberalism). Pius al IX-lea avea o relatie duhovniceasca aparte cu Fecioara Maria, pe care o supravenera. A scris, de altfel, pagini unice despre Maica lui Cristos. Imaculata Conceptiune trebuie inteleasa, in primul rand, ca o completare a cultului marianic in Occident. Pe langa Feciorie, Sfintenie si Adormire, Biserica occidentala a tinut sa sublinieze dogmatic puritatea conceperii Mariei, ca Maica biologica si Fiica spirituala a lui Isus.

Celebrul Manual de teologie dogmatica al lui Ludwig Ott mentioneaza urmatoarele lucruri: „Incepand cu secolul al VII lea e cunoscuta, in Orientul grec, o sarbatoare dedicata conceperii Sfintei Ana (Conceptio S. Anae), adica a conceperii pasive a Mariei. Sarbatoarea se va raspandi si in Occident, prin Italia meridionala, patrunzand mai intai in Irlanda si Anglia sub numele de Conceptio Beatae Virginis. La origine, obiectul acestei sarbatori a fost conceperea activa a Sfintei Ana, concepere care, conform Protoevangheliei lui Iacob (apocrifa din secolul al II-lea), a avut loc dupa o lunga perioada de sterilitate, fiind anuntata de un inger ca o favoare extraordinara din partea lui Dumnezeu”. Ce inseamna „concepere pasiva”? Inseamna momentul (primo instanti, zice bula papala) cand sufletul este unit cu trupul, asadar dupa conceperea trupului Mariei de catre cei doi parinti, adica dupa conceperea activa. Pentru ca abia din momentul insuflarii de catre Dumnezeu a sufletului in materia pregatita de parinti preafericita Maria a inceput sa existe ca persoana.

Prin urmare dogma Imaculatei Conceptiuni nu sustine, cum se rastalmaceste adesea, inconstient sau rau intentionat, ca Maria s-ar fi nascut, precum Isus, fara parinti trupesti, in afara vreunei legaturi carnale. Ea sustine doar impecabilitatea Fecioarei, dar nu din eternitate, precum Isus, ci din momentul conceperii ei pasive. Distinctia intre conceperea pasiva si cea activa, operata de teologii catolici, este esentiala pentru intelegerea corecta a dogmei. Maria nu este asezata pe picior de egalitate cu Isus (lipsit de pacat din vesnicie); ea se bucura de privilegiul impecabilitatii 1) datorita „meritelor lui Isus”, cum precizeaza bula papala; si 2) din momentul unirii sufletului cu trupul. Dumnezeu o „fereste” de consecintele pacatului originar tocmai pentru ca ea Il naste pe Isus-Fiul lui Dumnezeu. De aici, ideea de prerascumparare, sustinuta de Duns Scot si preluata de Biserica.

Un calugar britanic, Eadmer, discipol al lui Anselm, a fost primul care a scris o monografie despre conceperea pasiva fara pacat a Mariei. Bernard de Clairvaux insa, desi fervent adorator al Fecioarei – poate cel mai mare mistic marianic al tuturor timpurilor – respinge ideea sustinuta de Eadmer, afirmand ca Maica Domnului a fost sanctificata dupa ce a fost conceputa, dar pe cand se afla totusi in pantecele matern. Cum autoritatea morala a lui Bernard de Clairvaux o intrecea chiar si pe a Papei, urmasii sai (teologii secolelor al XII-lea si al XIII-lea: Petru Lombardul, Bonaventura, Albert cel Mare, Toma din Aquino) s-au pronuntat, pe rand si cu argumente asemanatoare, impotriva Imaculatei Conceptiuni versiunea Eadmer. Prin urmare, lucrurile nu s-au petrecut lin nici in sanul catolicismului.

Solutia definitiva a fost propusa de franciscanul Duns Scot. Acesta afirma ca animarea (animatio) trebuie sa preceada numai conceptual, iar nu si temporal sanctificarii (sanctificatio). Gratie inventarii termenului de „preredemptiune” (praeredemptio), Duns Scot reuseste sa impace faptul ca Maria a fost eliberata de pacatul originar cu necesitatea existentei unei mantuiri, a unei rascumparari si pentru ea. Prezervarea de pacatul originar constituie, pentru teologul franciscan, perfecta mantuire, totala izbavire de pacat. Ulterior, Papii Paul al V-lea (1616), Grigore al XV-lea (1622) si Alexandru al VII-lea (1661) s-au aratat favorabili invataturii Imaculatei Conceptiuni. Pius al IX-lea, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor, a ridicat aceasta invatatura la rang de dogma de credinta. Sarbatoarea catolica a Imaculatei Conceptiuni, de pe 8 decembrie, corespunde, in calendarul ortodox, „Zamislirii Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana”, o sarbatoare marianica secundara (fara tinere) de pe 9 decembrie.

Dogma Imaculatei Conceptiuni are un punct de sprijin in Protoevanghelia lui Iacob, text in care ne sunt prezentati parintii Fecioarei, Ioachim si Ana. Acestia erau oameni instariti, destul de inaintati in varsta, dar un blestem apasa peste casa lor: nu aveau copii. Odata, pe cand Ioachim vroia sa aduca jertfe la altarul Domnului, un preot ii taie calea si-i zise, cu glas biciuitor, ca celui fara „samanta in Israel” nu i este ingaduit sa intre in incinta sacra a Templului. Sacrificiul adus de un asemenea om ar fi o intinare, o profanare avand consecinte nefaste pentru intreaga comunitate. Cu suflet amarat, Ioachim isi aduna in pripa ciobanii si turmele si pleaca departe, in munti, fara macar sa-si ia ramas bun de la sotia sa. Aceasta se vede asadar dintr-o data lipsita si de copii, si de barbat. Intr-o zi de sarbatoare iese in gradina casei sale, pe la ceasul al noualea, sa se plimbe si sa-si aline dorul. Aici ochii i se opresc pe un cuib de vrabii agatat de varful unui dafin inverzit. Privelistea o tulbura nespus. Izbucneste intr-un bocet-rugaciune atat de fierbinte, incat Domnul se indupleca si o asculta. Un inger coboara indata si-i vesteste credincioasei femei ca va naste prunc. Un alt inger ii apare, in munti, si lui Ioachim (exact la ceasul pranzului). Si iata ce-i zice: „Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea; coboara cu turmele din pustie, caci femeia ta, Ana, va ramane (sau „a ramas”) grea” (IV, 2).

Din perspectiva ecumenica, trebuie precizat faptul ca Imaculata Conceptiune, ca si Filioque, nu constituie element de blocaj, Vaticanul amintind de nenumarate ori ca nici o „biserica sora” nu va fi constransa vreodata sa accepte dogma respectiva. Exista o compatibilitate de esenta intre hiperdulia ortodoxa si Imaculata Conceptiune catolica, asa cum demonstrase, inca din 1952, teologul M. Jugie, intr-un studiu intitulat L’Immaculée Conception dans l’Ecriture Sainte et dans la tradition orientale. Disensiunile tin strict de ignoranta (reciproca) sau de terminologie.

Infailibilitatea Papei ex cathedra

Tot Pius al IX-lea a fost cel care a convocat Conciliul Vatican I, impotriva rationalismului epocii si a curentelor teologice liberale. In sprijinul tezei acestui articol se impune amintit cel putin un lucru. La inceputul pontificatului sau (anii 1846-1847), Pius al IX-lea a fost salutat, in special de catre populatia italiana, ca un Papa novator, deschis lumii seculare (invingand reticentele cardinalilor sai a impus, de pilda, electrificarea oraselor din statele pontificale si construirea de cai ferate, ambele „inovatii” ale modernitatii fiind considerate de oamenii Bisericii ca „unelte ale diavolului”). Totusi, dupa experienta revolutiei europene de la 1848 (un cardinal a fost ucis chiar in palatul de pe Quirinale iar Papa insusi a trebuit sa fuga pe ascuns din Roma) si mai ales dupa starnirea revolutiei italiene, care va culmina cu pierderea, de catre Vatican, a vastelor sale teritorii, Pius al IX-lea s-a vazut obligat sa „treaca in opozitia” reactionara. Contextul epocii a jucat un rol hotarator in impunerea dogmei infailibilitatii, controversata la inceput. Pentru reactionarii din sanul Bisericii catolice (Veuillot et comp.) proclamarea infailibilitatii reprezenta o masura necesara si urgenta menita sa stopeze valul rosu, comunisto-revolutionar, care se abatuse asupra Europei. In acelasi timp, Pius al IX-lea isi putea justifica, retroactiv, deciziile politice, nu tocmai „liberale”. Daca, din punct de vedere ecleziologic, dogma respectiva a fost judecata ca nelegitima (55 de episcopi s-au retras din Conciliu pentru a nu vota; majoritatea au votat-o), din punct de vedere politic ea s-a dovedit utila, cel putin pe termen scurt si mediu. Papalitatea a reusit sa salveze Europa occidentala de la un dezastru ideologic (nu intamplator sistemul autoritar comunist a prins in tarile cu asa-zise Biserici „autocefale”, in realitate supuse puterii politice). Conciliul Vatican I, la care au participat o mie de episcopi, si ale carui lucrari au inceput pe 8 decembrie (data fetis a Papei) 1869, n-a putut fi incheiat din cauza izbucnirii razboiului franco-prusac (1870).

Dogma infailibilitatii papale a fost inserata in cap. 4 al constitutiei dogmatice Pastor aeternus, promulgata pe 18 iulie 1870. Am mentionat deja serioasele opozitii la acest capitol ale unei parti a episcopatului catolic. Ma voi opri acum asupra continutului textului, care, din pacate, e citat si „comentat” pe nestiute, caricaturizat si denuntat ca „erezie”. „Atunci cand vorbeste ex cathedra, se spune in Pastor aeternus, adica atunci cand, indeplinind functia Sa de invatator (doctor) si de pastor al tuturor crestinilor, cand el defineste, in virtutea supremei sale autoritati apostolice, ca o invatatura ce priveste credinta sau obiceiurile (mores) trebuie respectata de intreaga Biserica, Papa se bucura, prin asistenta dumnezeiasca ce i-a fost promisa in persoana sfantului Petru, de infailibilitatea dorita de dumnezeiescul Rascumparator pentru Biserica, atunci cand aceasta defineste invatatura privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri. Prin urmare, aceste invataturi sunt de neschimbat in ele insele si nu in virtutea unui consimtamant al Bisericii”. Deformarile ortodoxe privesc tipul situatiei in care hotararea Papei este considerata infailibila si hiperautoritarismul acestuia. Totusi, lucrurile sunt formulate cat se poate de limpede! Chiar daca nu suntem de acord cu principiul in sine, infailibilitatea papala nu se defineste prin autarhie, ci, cum se mentioneaza in ultimul paragraf, in relatie sinergica, profunda cu Biserica. Papa este considerat „infailibil” intrucat Biserica lui Isus (invocarea Mantuitorului nu este un simplu gest retoric) este infailibila. Mereu infailibila? Chiar si atunci cand, prin intermediul reprezentantilor ei, ia decizii gresite, comite falsuri, crime sau nelegiuiri? Dogma se pronunta iarasi foarte limpede: atunci cand Biserica „defineste invataturi privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri”. La randul sau, interventiile Papei sunt considerate „infailibile” doar atunci cand el vorbeste ex cathedra, adica in mod solemn, in numele Bisericii (de altminteri, traditia canonica medievala, necontrazisa de Vatican I, lua in consideratie si posibilitatea ereziei unui Papa). In interventiile cu caracter privat, ca „invatator” privat, Papa nu se bucura de infailibilitate. Prin urmare, dogma nu justifica vointa arbitrara si nelimitata de putere a succesorului lui Petru; dimpotriva, delimiteaza clar si transant partea dumnezeiasca (infailibila) de cea lumeasca (failibila) a lucrurilor. Amestecand cele doua aspecte, criticii dogmei, de orice tendinta ideologica si de orice confesiune, comit o infractiune logica si penala. De la promulgare si pana astazi, infailibilitatea a fost invocata o singura data, in 1950, cand Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Urcarii la cer a Fecioarei Maria, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor catolici!

Infailibilitatea, care priveste, cum tocmai am vazut, chestiunile de doctrina si morala, este foarte des confundata cu primatul papal, care priveste tot ce tine de jurisdictia papala. Disensiunile, care continua si astazi, intre Biserica Catolica si celelalte Biserici crestine se refera la acest din urma aspect. De altminteri, in documentul redactat de „Comisia mixta internationala pentru dialog teologic intre Biserica catolica si Biserica ortodoxa”, dupa intalnirea de la Ravenna, din octombrie 2007, chestiunea rolului „episcopului de Roma” este lasata in mod intentionat deoparte. Dar aceasta chestiune trebuie corelata cu alta, socotita „fireasca” de buna parte a credinciosilor ortodocsi, desi ea ar trebui sa iste dezbateri foarte serioase si cu cartile pe fata: aceea a autocefaliei. Jean Meyendorff scria in 1981: „Ortodocsii nu au dreptul sa obiecteze asupra primatului roman bazandu-se doar pe provincialismul etnic al Bisericilor lor nationale autocefale, care sunt in mod indubitabil acoperiri pentru separatism. Daca vreodata se va intruni vreun sinod pentru reafacerea unitatii atunci el va trebui sa inscrie pe ordinea de zi chestiunea autocefaliei alaturi de aceea a primatului roman” (Les Eglises après Vatican II, Paris, 344). Asadar, paiul din ochiul altuia ar trebuie sa nu ne mai dea atatea „cosmaruri” de vreme ce noi insine avem o ditamai barna in propriul nostru ochi, de o suta si ceva de ani. Spre deosebire de noi insa, catolicii nu se reped sa ne linseze. Nu exista nici un cuvant de repros, oficial, despre autocefalie, din partea Bisericii Catolice. Principiul autocefaliei este un principiu politic-pagan, nationalist, care se opune radical principiului unitatii Bisericii lui Cristos. Voi reveni, poate, cu alta ocazie, pe larg, asupra chestiunii.

Purgatoriul

… asa cum excelent arata Jacques Le Goff, in celebra sa lucrare, La naissance du purgatoire (1981), este o inventie a Sorbonei si a ordinului cistercienilor de la sfarsitul secolului al XII-lea. Medievistul francez propune deceniul 1170-1180. Ce „inventeaza” Evul Mediu? Doua lucruri: un cuvant special, „purgatoriul”; si un „loc” anume, care completeaza „geografia” post-mortem a sufletelor. Aceste precizari sunt importante, dat fiind ca „purgatoriul” ca stare de suferinta si de pocainta si ca practica universala, exista din zorii crestinismului: ajunge sa ne amintim de mesajul lui Ioan Botezatorul: „Convertiti-va, caci [este] aproape Imparatia cerurilor!” (Matei, 3). Nici „inventia” medievala n-a fost lipsita de opozanti si de episoade dramatice. Desi teologi recunoscuti, precum Bernard de Clairvaux sau Toma din Aquino, recunosc validitatea notiunii de „purgatoriu”, magisteriul Bisericii catolice va avea rezerve. La Conciliul de impacare de la Ferrara-Florenta (sesiunea a sasea), cardinalul Cesarini le spune fratilor ortodocsi: „Biserica Catolica invata ca sufletele plecate din lumea aceasta, curate si eliberate de orice pacat – adica sufletele sfintilor - intra imediat in [starea] de fericire/beatitudine. Sufletele celor care, dupa botez, au pacatuit, dar care apoi s-au pocait sincer marturisindu-si pacatele, desi incapabile sa execute epitimia prescrisa de duhovnic ori sa aduca roade suficiente de pocainta pentru expierea pacatelor lor, aceste suflete sunt curatite de focul purgatoriului, mai repede sau mai incet, dupa felul pacatelor. Apoi, dupa curatire, ele pleaca spre salasurile fericirii eterne. Rugaciunile preotilor, slujbele liturgice si faptele de iubire (actele de caritate) participa, intr-o foarte mare masura, la curatirea lor. Sufletele celor care au murit intr-un pacat de moarte sau in pacatul originar (adica al nebotezatilor, nota mea CB) merg direct la osanda”.

Credinta incercarii tuturor sufletelor prin foc („proba focului”) apare deja in literatura intertestamentara (apocalipsele cu caracter eshatologic); crestinismul timpuriu o preia conferindu-i un loc aparte. Pavel le scrie corintenilor: „Iar daca cineva zideste pe temelie aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, trestie, lucrarea fiecaruia se va vedea; caci ziua [Domnului] va arata limpede; prin foc se va descoperi. Si focul insusi va incerca/verifica in ce fel este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care cineva a zidit-o va ramane (exact: daca lucrul cuiva, pe care l-a zidit), va lua rasplata; daca lucrarea cuiva va arde, va ramane in paguba; el insusi se va mantui, dar ca prin foc.” (1Cor 3,12-15, traducerea mea). Nimeni nu scapa de proba focului inainte de Judecata de Apoi. Nici sfintii. Ei asteapta in sanul lui Avraam a doua Venire, dar si ei vor fi obligati sa treaca prin foc inainte de instaurarea Impartiei universale a lui Isus Cristos.

Dar ideea purgatoriului descinde, ca reactie directa, din ideea de pacat si ispasire. Le Goff ofera si o explicatie contextuala. Secolul al XII-lea reprezinta un secol de reafirmare a prestigiului fiintei umane. Viata terestra incepe, si ea, sa fie reconsiderata in raport cu viata cereasca. Omul si viata de aici, de pe pamant, capata valoare: avem de-a face cu un elan milenarist care sta, practic, la originea Renasterii europene, doua, trei secole mai tarziu. In acest context social si ideologic isi face aparitia ideea posibilitatii rascumpararii pacatelor omenesti intr-un spatiu intermediar, concret, aflat intre lumea pamanteasca si lumea cereasca. Credinta in acest loc purificator intermediar este acceptata oficial abia la Conciliul de la Trento (1547): pacatul atrage dupa sine o suferinta (a nu se confunda cu pedeapsa!!!) „de indurat fie in aceasta lume, fie in cealalta lume, in purgatoriu”. Mai departe, decretul subliniaza rolul, de intercesori, al credinciosilor si al preotilor care, prin liturghii si rugaciuni speciale, ajuta la purificarea sufletelor. Astfel ajungem la adevarata semnificatie a purgatoriului, anume, de stare penitentiala si purificatoare a sufletelor. Vatican II nu pomeneste cuvantul „purgatoriu”, iar in ultimul Catehism al bisericii catolice (aprobat de Vatican in 1991), lucrurile sunt spuse raspicat: „Pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapa de purificare, numita purgatoriu, poate fi necesara. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degraba de o stare (subl. mea C.B.). In orice caz, purgatoriul, care este o suferinta, nu trebuie conceput ca o pedeapsa prin care Dumnezeu s-ar razbuna in vreun fel de necredinta noastra. Comuniunea cu Dumnezeu, in care ne introduce moartea, ne face sa devenim constienti, in mod dureros, de imperfectiunile noastre, de tagaduirile noastre in a iubi si de nevoia de a ne lasa curatiti/purificati de puterea mantuitoare a lui Cristos. Caci Dumnezeu Insusi este cel care curata si transforma. Dar Traditia Bisericii catolice afirma ca cei care sunt in purgatoriu beneficiaza de rugaciunile si suplicatiile adresate in favoarea lor de catre fratii lor [de credinta] si, de asemenea, de mijlocirea sfintilor deja primiti in beatitudinea vederii lui Dumnezeu”.

Aceasta reformulare a credintei in purgatoriu, oficializata de noul Catehism, se datoreaza si reflectiilor unor teologi de anvergura, precum Yves Congar, Joseph Ratzinger (actualul Papa Benedict al XVI-lea), Urs von Balthasar, care au consacrat subiectului o serie de lucrari, plecand atat de la traditia patristica a Bisericii comune, cat si de la interogatiile omului contemporan. Prin rugaciunile pentru morti, prin traditia parastaselor si a liturghiilor destinate odihnei (eshatologice) a sufletelor „celor plecati dintre vii”, ortodoxia comunica perfect cu noua pozitie a catolicismului fata de „purgatoriu”. Amintesc, pentru bibliografia principala, un text din secolul al II-lea, Patimirile Perpetuei si ale lui Felicitas si exatrordinara Apocalipsa a lui Pavel, apocrifa din secolul al III-lea, care sta, intr-un fel, la originea capodoperei lui Dante.

In loc de concluzie

Un fragment coplesitor din Scrisoarea enciclica a Papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, „despre angajamentul ecumenic”, din mai 1995: „Dincolo de divergentele doctrinare ce se cer depasite, crestinii nu trebuie sa subestimeze greutatea atavismelor si a neintelegerii, pe care le-au mostenit din trecut, a intelegerilor gresite si a prejudecatilor unora fata de altii. Foarte adesea inertia, indiferenta si insuficienta cunoasterii reciproce inrautatesc aceasta situatie. Iata de ce angajamentul ecumenic trebuie sa se se intemeieze pe convertirea inimilor si pe rugaciune, care vor conduce la o necesara purificare a memoriei istorice. Cu harul Duhului Sfant, ucenicii Domnului, insufletiti de iubire, de curajul adevarului, precum si de vointa sincera de a se ierta reciproc si de a se impaca, sunt chemati sa reconsidere impreuna trecutul lor dureros si ranile pe care acesta continua, din pacate, sa le provoace chiar si in zilele noastre. Vigoarea mereu proaspata a Evangheliei ii invita sa recunoasca impreuna, cu obiectivitate sincera si totala, greselile savarsite si factorii contingenti care s-au aflat la originea separarilor lor dureroase. Trebuie sa avem o privire limpede si linistita intru adevar, o privire scaldata de mila dumnezeiasca, in stare elibereze mintile si sa reinnoiasca in fiecare disponibilitatea pentru vestirea Evangheliei.”

Cuvintele noastre sunt, mai departe, de prisos.

(sfarsit)
Cristian Badilita
www.cristianbadilita.ro

din volumul Orthodoxie versus ortodoxie in curs de aparitie la
editura Curtea veche, Bucuresti

ROLUL STUDIILOR CLASICE IN CULTURA ROMANEASCA de Dan Slusanschi

Cind, in liceu, ne punem mai serios problema alcatuirii si a devenirii limbii noastre, studierea latinei parca ar avea darul de a ne purta inapoi pina la capatul vremurilor omenesti si al lumii. Si totusi, lucrurile nu stau deloc asa. Fara indoiala, invatarea latinei, a limbii-mama a romanei, mai ales sub frumoasa ei forma literara, clasica, este, pentru orice invatacel, un cistig cultural si estetic greu de intrecut, dar, de fapt, invatatura aceasta nu este decit o Poarta – calea atit catre lumea inalta a Antichitatii, cit si catre cea mai de seama parte a Evului Mediu. Pentru toti romanicii, fie ei francezi, italieni, spanioli sau romani, dar, la fel de bine, si pentru germanici sau slavi, accesul ulterior spre elina clasica, spre sanscrita, spre gotica sau catre slava veche, in esenta inspre cunoasterea, directa sau prin reconstructie arheologica si lingvistica, a mai mult de sase mii de ani, urmeaza, indeobste, tot deschiderii acestei Porti a Latinitatii. Vine insa, pentru orice tinar licean, intrebarea simpla: „Dar de ce sa ma ostenesc eu tocind mereu atitea declinari si conjugari latinesti? Ce am eu de cistigat de aici?“. Fireste, depinde de telurile vietii fiecaruia dintre noi.

De invatat pe dinafara banuiesc ca nu-i prea place nimanui, mai ales la 15 sau 17 ani. Dar s-ar cuveni ca, inca de acasa, fiecare dintre noi sa fi aflat si sa fi inteles ca nici la o meserie avantajoasa, nici la o pozitie respectata nu se poate ajunge fara acel nivel de cunoastere, de comportare si de cultura firesc omului modern, intr-o Europa comuna si cultivata. Iar, tot dupa cum poarta, calea catre stiintele „exacte“ ne-o deschid ramurile matematicii, la fel si leacul nestiintei in – oh, cit de multele! – lucruri privitoare la domeniul stiintelor „umane“ nu-l ofera numai studiul propriei limbi si literaturi, ci si acela al temeliei intregii culturi europene, ducind la o buna cunoastere a latinei, daca nu si a elinei. De altfel, cercetarea romanei prin romana, la care s-a cam ajuns in ultimele decenii, chiar si printre unii din oamenii de carte, este, in mod vadit, un cerc vicios. Romana noastra nu este nici „mama tuturor limbilor“, cum mai sustine, citeodata, cite un ultrapatriot, nici nu s-a nascut, ca zeita Athena, de-a dreptul din teasta marelui Zeus. Ea este rezultatul trudnic al convietuirii a generatii si generatii de locuitori ai tinuturilor noastre carpato-danubiene cu alte felurite neamuri, minate incoace de propria lor soarta. De intelegerea corecta a destinului si a prefacerilor limbii noastre depinde insa si asezarea noastra sufleteasca printre semeni. Iar aici ne pindesc, mai cu seama, doua primejdii.

Prima dintre ele este tocmai supraaprecierea de sine. Este, desigur, adevarat ca cetatea Carpatilor, cu riurile sale imprejmuitoare, de hotar, este, prin sine, prima fortareata din calea inspre Europa, inaintea celei a Cvadrilaterului Boemiei, sau, mai la departare, a celei a Luxemburgului sau a Milanului. Dar puterea acestei „bune tari“ sta, de fapt, in taria oamenilor ei – nu doar in taria bratului, ci, mai cu seama, in cea a gindului, a curajului si a priceperii lor. Altfel, taria musculara ramine doar temeiul barbariei. Si-atunci, avem cuvint sa ne socotim fericiti a fi „urmasi ai Romei“, uriasa colonizare intreprinsa pe meleagurile noastre de Traian aducind cu sine puterea si prestanta latinei, care, imprumutind, si cu folos, din limba dacilor, a coborit-o totusi pe aceasta din urma la statutul de substrat. Cei care, nefiind romanizati, in muntii lor mai sudici, duc mai departe stratul de limba a daco-moesienei sint albanezii. Cu alte cuvinte, cind ni se face dor de stramosii de dinaintea romanizarii Daciei, avem nu departe de noi chipul a ceea ce-am fi fost fara aceasta. Iar in istoria noastra momentele cele mai de seama, mai inalte si mai temeinice, cu bun nume in lume si printre oameni, au fost si sint acelea ale reintoarcerii la matca latinitatii. Nu putem fi si nu putem da valori fara o solida apreciere si stapinire a intelegerii valorii.

A doua primejdie este tocmai cea contrara, a subaprecierii de sine. Romanii venind definitiv catre valorile culturii europene, prin scoala extinsa la numar de masa, abia in decursul veacului al XIX-lea, carturarii nostri au trait (si poate ca unii mai traiesc inca) sub imperiul sentimentului ca neamul nostru a fost si a ramas mereu un „primitor universal“ de valori neproduse de el, fie ele lucruri sau cuvinte mai de folos decit gindirea si puterea bastinasilor de pe la noi. Va fi fost, in buna masura, si asa. Dar nici un popor, cit de uitat prin tinuturile sale va fi fost el, nu a ramas mereu, in tot decursul evolutiei sale, doar un primitor de valori. Cursul istoric al fiecarui neam este asemanator cu evolutia unui „pulsar“, a unei stele care bate, crescind si scazind – el cunoaste epoci de extindere, urmate de perioade de restringere, si asa mai departe. Si inaintea noastra, grecii, persii, latinii au luat de la altii si le-au dat altora cuvinte si valori materiale. Intelegerea corecta a acestei neincetate alternante duce la cunoasterea adecvata a istoriei nationale, zonale, mondiale. Complexele de inferioritate, ca si cele de superioritate sint dovada unei mentalitati (si, implicit, a unei culturi) care nu si-a atins (inca) virsta adulta. Iar aici rolul hotaritor trebuie sa-l joace, pe linga o educatie mai temeinica din familie (binecunoscutii „sapte – 7! – ani de-acasa“), Institutia Scolii. Rog sa-mi fie ingaduit ca, si aici, sa folosesc literele majuscule, care sa vadeasca asa cum se cuvine respectul datorat acestei Institutii. Putem vedea bine ce insemna cindva Scoala romaneasca, intilnindu-i, pe oriunde, pe acei virstnici care aveau, poate, numai bacalaureatul.

Tinuta, gesturile, purtarile, exprimarea lor arata graitor excelentul, frumosul nivel de performanta, putem spune fara teama, nu numai culturala, ci si civica al traditiei scolare de la noi, pe care vecinii nostri sudici nadajduiau, prin 1938, sa-l poata atinge si ei in vreo douazeci de ani. Saltul facut de noi, dar indarat, in 1948, ne pune astazi in postura de a ne regasi purtarea si puterea. Intr-adevar, o componenta esentiala a acestei Renasteri, la fel cu aceea de odinioara a Europei intregi, este intelegerea faptului ca fara revenirea la matca noastra latina – altfel spus, daca lasam cu buna stiinta ca latina, ajunsa un fel de dexteritate, „sa fuga din catalog“ – nu se poate vorbi cu temei de o reintegrare culturala si civica in mentalitatea cu adevarat europeana. Latina nu poate fi nici mazilita in coltul umanioarelor (neavind ea o ambasada care s-o salveze), nici pusa la o neloiala concurenta cu limbile moderne de mare circulatie. Eliminata, practic, din mass-media (TV, radio, presa – peste tot asemenea), umilita in liceu, privita ca un lux nepractic in Universitati, ea este barometrul vizibil si necrutator al starii de sanatate a culturii noastre. Cum sa ne mai miram, asadar, de navala aberatiilor de sens si a exprimarilor ignare pe care le auzim, pe strada, la TV, de la tribuna Parlamentului, in fiecare zi? Acum este momentul ca toate „uzinele de oameni“ sa-si vina in fire si sa-si arate concret, iar nu doar sa-si clameze, dragostea de tara si de limba; acum este vremea ca dascalii nostri sa se intoarca, ei insisi, la Scoala Latinitatii, cu constiinta raspunderii lor adinci fata de generatiile viitoare.

——————————

Am preluat acest articol al Profesorului Dan Sluşanschi de pe saitul Observatorului Cultural, după ce am aflat trista veste despre moartea profesorului de pe blogul lui Mihail Neamţu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

HOW THE EU LET ROMANIA OFF de Tom Gallagher

The European Union still prides itself on being a progressive entity capable of projecting eastwards into once inhospitable terrain values and institutions essential for good governance and economic success. But two reports being released this week on Romania and Bulgaria, members since 2007, show how hollow such rhetoric is becoming. Corruption remains entrenched and efforts to counter it are blocked at high level. Bulgaria will suffer some penalties but Romania, now the seventh largest EU state, will emerge largely unscathed.

Except for brief interludes of reform, political power has been wielded in the two decades since communism ended by a narrow set of parties and economic interest groups. They comprise a trans-party oligarchy, enjoying a symbiotic relationship with one another and are determined not to be accountable before the law or to be impeded by constraints from Brussels.

Two successive prime ministers, Adrian Nastase, a Social Democrat and, since 2004, the Liberal Calin Tariceanu, noticed that the attention-span of the EU was rather spasmodic as it struggled to absorb 12 new members after 2000. These wealthy and urbane politicians launched numerous action plans and other reform rituals which were essentially just public relations gimmicks in order to satisfy Eurocrats that Romania was busy internalising European norms and values. The elite played off different tiers of the EU’s multi-layered structure, the Commission, the Council and the Parliament and lobbied avidly to secure entry on a minimal agenda of change. Its ace card was its ability to offer contracts for infrastructure projects to companies that enjoyed influence both in Brussels and in the parties that dominated some of the core EU states.

In this way, the EU was gradually disarmed by a calculating local elite well versed in simulating change. Romania became the 27th member of the EU on January 1 2007 with most vital reforms existing only on paper or else promised in the future. The EU had accepted a sham separation of powers making the justice system finally free of executive control. But judges continued to acquit, give derisory sentences or postpone the cases of politicians who come before them on corruption charges. An economy from which the state had extracted itself far more swiftly than in post-1979 Britain remained under the influence of business networks closely allied to most of the main political parties. This unholy alliance is determined to prevent values cherished by the EU, such as political accountability, clean government and active citizenship ever acquiring any real meaning in the Romanian context.

The EU failed to launch a searching appraisal when it become clear after 2004 that Romania would join with the bureuacratic road map known as the acquis communautaire completed but with the country still largely unreformed. Mr Nastase and Mr Tariceanu noted that when the deadlines for implementing targets drew near, Brussels officials, sometime under political pressure or in order to save their own face, were prepared to dilute them. In the year before entry, Bucharest was openly defying the EU by refusing to approve key anti-corruption undertakings. In 2007, Tudor Chiuariu, a 29-year-old justice minister, appointed to disable a prosecuting unit investigating high-level corruption, openly disparaged the EU. Brussels now believes that his replacement by an emollient figure with essentially similar objectives counts for progress in the rocky road to clean up the justice system.

In its defence, the EU said it merely gave Romanian leaders the chance to implement reforms that would result in successful modernisation. The initiative lay with them and the EU’s influence was limited. But this is a rather disingenuous argument. The timetable for entry, particular reforms in the judicial and administrative spheres, the disastrous form of regionalisation through which funds were channelled, the privatisation of most strategic sectors of the economy and the lifting of price controls were all worked out in advance by the EU.

Former communists and rogue capitalists who became extraordinarily rich through manipulating an unregulated economic system after 1989 are among the main beneficiaries of the €30bn in structural funds flowing into the country courtesy of the EU taxpayer. Meanwhile, a huge human exodus of talented professionals, as well as several million manual workers, is causing grave labour shortages and producing a demographic time-bomb. These are the people who made the sacrifices Brussels demanded but whose interests were often overlooked in cosy negotiations with figures who despised the ideals supposedly driving forward EU enlargement.

No arm of the multi-layered EU distinguished itself in relation to Romania although individual figures in the Commission behaved with credit as they saw the train-wreck that was approaching. Perhaps it is due to some of them that the devastating top-secret report on the state of Romanian justice by the experienced Belgian jurist, Willem de Pauw, was recently leaked. The fact that Britain and the Netherlands find themselves isolated inside the EU in calling for tough action against corruption driven from the top in Romania is a crushing indictment of the EU’s inability to stand up for basic standards of governance that are surely indispensable if it hopes to survive as a force for influence in the world.

The writer’s book, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong, will be published by Manchester University Press early in 2009

Articol preluat de pe saitul online a Financial Times.

“Ereziile” catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1) – Cristian Badilita

Cateva chestiuni generale

Unitatea Bisericii lui Cristos este un dat care nu poate fi contestat de nimeni, cu atat mai putin de actualele scrasniri legionaro-haiducesti din cadrul BOR. Din punct de vedere teologic, Biserica este una sau nu este deloc. Pentru a elucida deosebirile dintre confesiunile crestine actuale, cea mai buna (daca nu singura) solutie este analiza istorica a faptelor si interpretarea lor in afara oricarei grile reductionist-polemice. Nu ma intereseaza „opinia” personala a lui X,Y,Z, „teologi improvizati” pe baricadele unui ortodoxism nationalist fara nici o legatura cu Evanghelia lui Cristos. Conteaza numai atitudinile responsabile atat din punct de vedere moral cat si teologic-stiintific. Ce vreau sa spun?

Asa cum au aratat, in chip genial, la vremea lor, un Newman ori un Soloviov, asa cum o arata implicit studiile unui istoric de prima mana din zilele noastre (convertit la ortodoxie), Iaroslav Pelikan, exista o evolutie a dogmaticii crestine sau, mai precis, o clarificare (in sensul mai bunei explicitari) a invataturilor de credinta. Fara sa intru in prea multe detalii (cine doreste cu adevarat sa se lamureasca ajunge usor la studiile esentiale), voi enunta cateva chestiuni de bun simt, pe care se intemeiaza textul de fata. Mentionez ca ma voi ocupa de relatia ortodoxie-catolicism, „revizitand” punctele-cheie ale „disensiunii milenare”.

- Dogma crestina fundamentala, pe care se intemeiaza Biserica de la originile ei si pana astazi, priveste Intruparea si Invierea lui Isus Cristos; erezia-tip neaga atat Intruparea cat si Invierea, facand din Isus o simpla fiinta umana, desavarsita, poate, insa fara caracter divin; dogmele crestine (ma refer la cele adoptate de primele sapte sinoade ecumenice) clarifica, dezvolta, pe alte paliere, aceasta dogma initiala fundamentala;

- „teologii” ortodoxisti de azi par a fixa inceputul crestinismului nu in Isus Cristos, ci in perioada constantiniana, atunci cand apare formularea unui Crez integrator, o marturisire dezvoltata de credinta; crestinismul insa a existat si pana la 325 cu sau fara voia „teologilor” respectivi, iar „marturisirile de credinta” sunt numeroase (desi sumare), mergand de la aceea a lui Petru (Matei 16) si a ucenicilor (episodul mersului pe ape Matei 14 si paralele) trecand prin confesiunile tulburatoare ale lui Pavel si ajungand pana la marii teologi ai secolelor II si III (acelasi Iaroslav Pelikan a consacrat o lucrare exemplara istoriei Crezului crestin). De retinut: e o aberatie nelinistitoare fixarea inceputului dogmatic al crestinismului in secolul IV (atunci se fixeaza un canon, se structureaza o dogmatica mai mult sau mai putin „completa”, Biserica se politizeaza etc, dar nu atunci se naste crestinismul, ci cu trei secole mai devreme!!!);

- dimensiunea istorica este evacuata complet din schema de gandire si de perceptie a „teologilor” ortodoxisti, care, incremeniti in anul 325, reproseaza, in fond, istoriei ca exista, timpului, ca avanseaza spre un punct Omega (neramanand intr-un vesnic Alpha privativ), omenirii ca n-a ramas la „epoca de aur” a lui Constantin (in cel mai bun caz; bizantinii daco-tracomani ar fi revoltati!). Or, istoria exista intrucat ea este expresia interventiei divine in soarta umanitatii; nu putem nega sau refuza cursul istoriei, dinamica timpului sacru, decat negand sau refuzand, implicit, planul divinitatii sau momentul inaugural, momentul-cheie al Istoriei, care este Intruparea;

- marea problema/carenta a criticilor ortodoxisti este necinstea la nivel moral si intelectual; daca s-ar informa corect ar vedea ca toate „criticile” pe care ei le aduc astazi, in anul de gratie 2008, Bisericii Catolice, au facut, de foarte multa vreme, obiectul autocriticilor asumate, la nivelul cel mai inalt, de Biserica Catolica. Aceasta atitudine, autocritica, ar trebui imitata de ortodoxie, care se complace intr-o submediocritate autosuficienta strigatoare la cer.

- ridicola, pe de alta parte, este obsesia ortodoxului pentru „demascarea si distrugerea celuilalt”, a catolicului, in speta; acum vreo cateva luni, dupa o conferinta despre botez in primele secole crestine, pe care am tinut-o la o „facultate” de teologie ortodoxa (pardon, ortodoxista), singurele „intrebari” (de-o agresivitate rar intalnita) au fost legate de faptul ca nu mi-am declinat expressis verbis calitatea de „ortodox”; nu interesa nimic altceva. Reflex de secta securista, ce reduce teologia la controlul buletinului de identitate „eliberat de politia BOR”. Am tinut conferinte in medii universitare catolice, protestante, baptiste: nicaieri si niciodata nu mi s-a pus mana in gat: „Spune dom’le de ce confesiune esti, altfel…”. Ortodocsii sunt obsedati, in sens patologic, de catolicism, in vreme ce catolicii isi vad de ale lui Cristos (sau macar incearca sa nu fie „obsedati” decat de ale lui Cristos). Cert este ca unde exista atata ura, atata vulgarite, atata necuviinta si necinste nu poate exista si traire adevarata in Cristos. Cand scriu „ortodocsi” nu ma gandesc la toti credinciosii care se revendica de la ortodoxie, ci la acea parte a fals-credinciosilor care transforma deliberat ortodoxia intr-o ideologie mai mult sau mai putin politica. Folosesc insa uneori termenul generic pentru simplificare. Niciodata nu am generalizat diagnosticele mele iar coreligionarii care ma citesc cu pricepere si interes stiu asta. Pentru ei continuu sa scriu si sa-mi exprim public parerile. Revin! Aceasta fixatie a ortodocsilor (in sensul precizat mai sus) pentru catolicism nu este dublata de un interes veritabil pentru „traditia catolica”. Cand esti obsedat de cineva atunci incerci sa-l cunosti cat mai indeaproape, sa-i refaci istoria, sa-i intelegi „evolutia”, „caracterul” etc. Or, fixatia ortodoxista nu se exprima decat printr-o vesnica invectivare fara obiect, adica printr-o permanenta jignire a „obsedantei confesiuni”. Tocmai de aceea mi se pare necesar sa intervin public: ortodoxia nu trebuie si nu poate fi confundata cu asemenea reactii.

Textul meu are un obiectiv foarte simplu: doresc sa arat inadecvarea „criticilor” aduse de ortodoxisti catolicilor, plecand de la pozitia istorico-critica a teologilor catolici cu privire la unele dogme „controversate”, precum purgatoriul sau Filioque. De asemenea, mi se pare obligatorie o revizitare, din perspectiva istorica, a dogmelor respective, prin punerea lor in context, pentru indepartarea oricarei false acuzatii. Asta nu inseamna relativizarea dogmelor, ci urmarirea semnificatiei lor din momentul promulgarii (sau al primei atestari) si pana astazi.

Abia dupa un asemenea demers obiectiv-istoric se poate pune problema invalidarii credintelor respective. Pana atunci, taxarea Bisericii Catolice, de catre o parte din ortodocsii romani, drept „eretica” ramane o grosolana acuzatie care, daca nu va fi dezmintita la timp de Patriarhia BOR, risca sa inaugureze o perioada teribila pentru ortodoxia romaneasca.

Filioque

E chestiunea cea mai „spinoasa” in relatiile catolico-ortodoxe. Nu am de gand sa pledez pro sau contra, dat fiind ca o asemenea atitudine a fost de multa vreme depasita atat de teologii Vaticanului (in mod oficial) cat si de o parte a teologilor ortodocsi (cu exceptia celor ramasi in continuare blocati la etajul dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea). Ma voi multumi sa parcurg istoricul problemei, punand lucrurile in context. Filioque priveste o adaugire- clarificare pe care Biserica occidentala (cu mult inainte de schisma din 1054) o opereaza in Crezul adoptat la Sinodul de la Niceea (325). Anume, acolo unde Crezul niceean afirma purcederea Duhului Sfant „de la Tatal”, la inceput doar o parte a crestinilor occidentali, ulterior, toata Biserica occidentala, mentioneaza ca Duhul purcede „de la Tatal si de la Fiul/Filioque”.

Pneumatologia a starnit enorme discutii teologice neincheiate/nerezolvate/neelucidate rational de nimeni pana astazi (cu exceptia „expertilor” de la ZIUA, fireste). Avem de-a face, probabil, cu elementul cel mai putin „rationalizabil” din panoplia dogmatica a crestinismului. Ajunge sa amintesc aici faptul ca numai in Noul Testament, termenul „duh”/”spirit”, gr. pneuma, imbraca patru sensuri: literal, „suflu, suflare, vant” (3 ori); antropologic, „principiu al vietii” dar si „omul vazut in integralitatea capacitatilor sale duhovnicesti, spirituale” (47 de ori); demonologic, „duh rau” (38 de ori); teologic, cel mai important si mai des intalnit, Duhul sau Duhul Sfant, in legatura cu Tatal sau cu Fiul (275 de ori). Foarte interesant: de 18 ori apare formula „Duhul lui Dumnezeu”; o singura data, „Duhul Tatalui”; de cinci ori Duhul este calificat cristologic.

Introducerea lui Filioque in Crezul/Simbolul Bisericii latine dateaza din secolul al VI-lea (al treilea Conciliu de la Toledo, 589). Formula a fost reconfirmata la conciliile locale din 633 si 675. Hotararea respectiva a fost adoptata ulterior de Biserica din Galia, sub Charlemagne. Biserica romana si-a insusit-o spre 1013. In legatura cu Filioque se ridica trei chestiuni: 1) este legitima adaugirea respectiva? 2) care este justificarea ei istorica si teologica? 3) cum se prezinta lucrurile astazi? In ce priveste legitimitatea, teologii au oarecum dreptate sa raspunda acuzelor ortodocsilor amintindu-le acestora unele interventii unilaterale, fara consultarea Bisericii de la Roma. Daca orientalii si-au ingaduit, de pilda, la Sinodul de la Constantinopol (381), sa modifice Crezul de la Niceea fara consultarea si fara acordul latinilor, atunci reprosul orientalilor in sens invers este neavenit. Pe de alta parte, introducerea lui Filioque n-a fost un capriciu teologic al Occidentului, ci, de la bun inceput, o necesitate istorica si teologica. Gotii din Spania, increstinati de Ulfila, proclamau, in realitate, arianismul (multa vreme oficial si in Orient, sub urmasii lui Constantin), erezie care, asa cum bine se stie, pentru a evita confuzia cu politeismul, accentua monarhia Tatalui in cadrul Sfintei Treimi, coborand Fiul pe treapta creaturilor. Adaugarea lui Filioque in Crezul rostit de comunitatile din Spania a fost, la origine, o incercare de contracarare a arianismului si modalismului priscillian.

Pe de alta parte, Filioque reprezinta un punct extrem de important al teologiei trinitare a lui Augustin. Imprumutand de la Hilarie de Poitiers ideea Duhului ca „dar al Tatalui si al Fiului” (De Trinitate 2, 29) si de la Marius Victorinus (filozof, traducator al lui Plotin in latina) tema Duhului ca dragoste reciproca a Tatalui si a Fiului (Imne 1, 4; 3, 242), Augustin vorbeste despre Tata si Fiu ca „unic principiu al Duhului Sfant”. Dar, atentie, Augustin a fost in mod sistematic interpretat de tabara ortodoxa nu plecand de la textele sale, ci de la prejudecatile taberei respective. Pentru teologul latin, Tatal este principium non de principio („principiu care nu are nici un principiu”) in vreme ce Fiul este principium de principo („principiu care provine dintr-un principiu”). Augustin nu amesteca asadar, in mod indiscret, cele doua Principii, Tatal si Fiul, ci le deosebeste cu subtilitate (De Trinitate 15, 17, 29; 15, 26). Trebuie amintita, in treacat, si influenta neoplatonismului (Plotin citit in traducerea lui Marius Victorinus) asupra conceptiei trinitare „democratice” a lui Augustin. Augustin abstractizeaza Persoanele Treimii. Acestea nu se mai afla, ca in teologia personalista orientala, intr-un raport de „forta-iubire” una fata de alta, ci mai degraba intr-unul de „echilibru-cunoastere”. Acestea fiind zise, viziunea lui Augustin, desi inovatoare, nu elimina iubirea ca principiu relational intre Persoanele Treimii; asa cum, vice versa, teologii oriantali (Vasile cel Mare, Grigore din Nazians) nu elimina factorul-cunoastere din „mecanismul” inefabil al Sfintei Treimi.

Leon cel Mare (sec. V) isi va insusi formula augustiniana, Filioque, in mod explicit. Teologii greci sustin formula: „Duhul purcede de la Tatal si se primeste de la Fiul”. Maxim Marturisitorul (sec. VI-VII) discuta, cel dintai, deosebirea dintre formula greceasca si cea latineasca, in Scrisoarea catre Marinos. Prin urmare, lucrurile se stiau de multa vreme, grecii fiind la curent cu unele inovatii latine, cu secole bune inainte de 1054, fara a se arata scandalizati. Dimpotriva, in Scrisoarea citata adineaori, Maxim ii demonstreaza destinatarului sau compatibilitatea lui Filioque cu per Filium, tema care va fi reluata ulterior, in profunzime, de Nichifor Blemmydes (si pentru acesta Filioque trebuie inteles ca per Filium). Ioan Damaschinul va contesta adaugirea latina, insistand pe unicitatea principiului purcederii, care este Tatal.

Chestiunea lui Filioque are si un substrat liturgic. In primele Liturghii crestine Crezul nu aparea deloc (de altminteri, pana in 325 nu exista un Crez elaborat si acceptat universal). Pentru prima data o marturisire de credinta intra in structura Liturghiei, in Orient, abia in secolul V. Conciliul al treila de la Toledo (589) impune ca si in Occident Crezul de la Niceea-Constantinopol sa fie cantat la Liturghie. In 807, abatele manastirii de pe Muntele Maslinilor (manastire latina) introduce practica respectiva la Ierusalim. Crezul, continand si adaugirea Filioque, starneste o disputa cu calugarii greci de la manastirea Sfantul Sava de pe muntele Sinai. Disputa ajunge la curtea lui Charlemagne. Mai multi teologi ai imparatului scriu tratate in favoarea lui Filioque. Papa Leon al III-lea marturiseste Crezul cu Filioque, dar refuza sistematic sa insereze formula in textele liturgice romane. Abia Benedict al VIII-lea o va introduce, in 1014. Conciliul de la Trento, din secolul al XVI-lea, o va confirma. Cu titlu anecdotic, trebuie spus ca daca, in 1054, cardinalul Humbert nu i-ar fi acuzat pe greci ca ar fi suprimat Filioque din Crezul lor (sic!), acestia nu si-ar fi dat seama de existenta acestui diferend. Doar atunci patriarhul Mihail Chelularie isi da seama ca latinii „au adaugat” un element la Crezul niceno-constantinopolitan.

Momentul reconcilierii a fost de foarte scurta durata: conciliul de la Florenta, din 1439, cu putin inainte de caderea Constantinopolului. La Florenta nu s-a decis eliminarea lui Filioque, ci s-a propus interpretarea lui intr-un sens apropiat de per Filium. Oricum, grecilor nu li s-a impus nici o secunda preluarea lui Filioque in Crez. Din punct de vedere teologic lucrurile s-au deblocat in 1874-1875, la o conferinta comuna a ortodocsilor rusi (tot rusii!) si a catolicilor de rit vechi. In 1898, Bolotov publica o serie de teze cu privire la Filioque. Traducerea franceza a textului german va aparea in revista Istina, in 1972. Dupa teologul rus, formula patriarhului Photius, „Duhul purcede numai de la Tatal” este o teologumena, iar nu o dogma; iar in teza 27 se afirma: „Filioque, ca optiune teologica speciala, nu poate constitui un impediment pentru restabilirea comuniunii ecleziale”. Tezele lui Bolotov vor fi acceptate, ulterior, de importanti teologi ortodocsi, precum Bulgakov, Evdokimov, Voronov, dar vor fi privite cu suspiciune de V. Lossky.

De o importanta capitala pentru dialogul intre catolici si ortodocsi o reprezinta „Clarificarea Vaticanului cu privire la Filioque” din 1995. Textul integral a aparut in L’Osservatore romano, 20 septembrie 1995, pp. 3-6, in limba engleza. Pozitia Vaticanului este aici mai mult decat concilianta. Renuntand la atitudinea „de forta”, aratata in timpul lucrarilor Conciliului de la Florenta, si mergand, fara parti pris-uri, la sursele neotestamentare si patristice ale chestiunii, documentul poate fi rezumat grosso modo ca o incercare de explicitare a lui Filioque in sensul traditiei ortodoxe. Altfel spus, desi Filioque este pastrat ca formula (in realitate, lucru foarte important, Papa Ioan Paul al II-lea l-a eliminat in ceremoniile ecumenice) el trebuie inteles nu ca adaugire inovatoare, ci ca o simpla glossa clarificatoare.

Iata unul din pasajele-cheie ale acestui document oficial: „Biserica Catolica recunoaste valoarea conciliara, ecumenica, normativa si irevocabila, ca expresie a credintei comune a Bisericii tuturor crestinilor, a Simbolului marturist, in greaca, la Constantinopol, in 381, de catre al Doilea Sinod Ecumenic. Pe temeiul Evangheliei dupa Ioan 15, 26, Simbolul marturiseste ca Duhul „purcede (ekporeuomenon) de la Tatal. Tatal, singur (The Father alone) este principiu fara principiu (arche anarchos) al celorlalte doua Persoane ale Treimii, unicul izvor (pege) al Fiului si al Duhului Sfant. Prin urmare, Duhul Sfant isi are originea (takes his origin) numai in Tatal (ek monou tou Patrou) intr-un chip principal si imediat. Parintii greci si intregul Orient crestin vorbesc, in acest sens, de „monarhia Tatalui”, iar traditia din Vest, urmandu-l pe sfantul Augustin, marturiseste, la randul ei, ca Duhul Sfant isi are originea principaliter in Tatal, adica, [Tatal] fiind principiu (De Trinitate 15, 25, 47). In acest sens cele doua traditii recunosc ca „monarhia Tatalui” implica faptul ca Tatal este cauza (aitia) trinitara unica sau Principiu (principium) atat al Fiului cat si al Sfantului Duh.” Ce dovada mai clara de buna credinta si buna stiinta istorica, filologica, teologica decat aceasta „clarificare” venita acum mai bine de zece ani din partea Vaticanului!? Unii ortodocsi au intampinat-o cu simpatie, recunostinta si bucurie, intrei ei si episcopul Zizioulas, altii, cu mefienta ranchiunoasa, precum Jean-Claude Larchet. Fiecare dupa temperament si… posibilitati. Cert este ca ortodocsii nu mai au acum absolut nici un motiv de aruncare cu piatra. Daca sunt cinstiti nu pot nega pasul urias facut de catolici in rezolvarea celei mai importante disensiuni „dogmatice”: Filioque.

Imi amintesc de replica, sublima, a unui teolog spaniol, care mi-a fost profesor pe vremuri la Madrid. Intrebandu-l care este opinia lui despre Filioque, m-a privit tinta, ca pe un om cazut atunci din luna, si mi-a raspuns cu un umor nimicitor: „Dragul meu, n-am fost niciodata acolo sus, in sanul Sfintei Treimi, ca sa stiu de unde purcede exact Sfantul Duh.” Cu asta cred ca putem trece la capitolul urmator.

Post scriptum: Multumesc numerosilor cititori, de toate confesiunile, care mi-au scris in legatura cu textele mele precedente aparute pe site-ul www.greco-catolica.org. Unii dintre ei m-au avertizat cu privire la cateva replici violente, rugandu-ma sa raspund intr-un anumit fel. Daca numele de sub acele atacuri la persoana ar avea vreo legatura cu teologia, cu istoria crestinismului sau cu credinta, in general, fireste ca le-as fi luat in consideratie (atacurile la persoana, cum se stie, se rezolva la tribunal). Ele vin insa din partea unor oameni fara pregatire, fara caracter si fara Dumnezeu. Prin urmare, nu vad alta replica posibila decat gandul rugaciunii. Pe de alta parte, celor care s-au speriat de „scandalurile” din cadrul ortodoxiei (rusesti, romanesti, grecesti) le pot spune doar ca aceste scandaluri, dincolo de murdaria de suprafata, absolut reprobabila, sunt semnul unei dezmortiri, al unei iesiri din incremenirea milenara la care ortodoxia s-a autocondamnat. In sfarsit ceva-ceva incepe sa se miste, chiar daca aiurea, fara sens si cu bruschete.

(va urma)
Cristian Badilita

ECONOMIA NU TREBUIE SĂ FACĂ ECONOMIE DE IDEI de Mihail Neamţu

Traiectoria fiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia, depinde într-o foarte mare măsură de tradiţiile locului. Valorile sociale nu pot fi excluse dintr-o analiză economică.

Presa, în general, şi în mod special presa de business ratează frecvent întrebările pe care le-a pus cu maximă acuitate Max Weber (1864-1920) la începutul secolului XX. Tratând sfera economică separat de celelalte domenii ale cunoaşterii, însămânţate cu idei şi grădinărite de practici specifice, analiştii creează iluzia obiectivităţii.

În fond, multe din predicţiile financiare făcute astăzi pe piaţa globală au variabile ascunse care ţin de comportamentul uman diferit, în funcţie de cultura şi religia dominantă a populaţiei studiate. Ne amintim că, în contextul crizei asiatice din vara anului 1997, cetăţenii Coreei de Sud au fost chemaţi de guvern să doneze bijuterii personale pentru restabilirea rezervei de aur a ţării, după împrumuturile masive făcute la FMI (60 de miliarde $). Răspunsul a fost neaşteptat, iar modelul a fost imitat de Thailanda la începutul anului 1998. Care este psihologia unui asemenea comportament colectiv? Ce stă în spatele acestei solidarităţi între cetăţeni şi autoritatea publică: ideologia naţională sau reflexul religios (Coreea de Sud fiind o insulă de protestantism într-o mare budistă)? Pentru a păstra acelaşi exemplu, tot în Coreea de Sud, care se laudă cu o mare densitate a reţelei Internet, gesturi similare de simpatie dezinteresată s-au înregistrat cu ocazia unor dezastre naturale. În decembrie 2007 s-au produs masive deversări de petrol, soldate cu inundarea pescăriilor de pe coasta sudică a litoralului oceanic. Atunci, mii de coreenii au participat voluntar la munca de curăţire printr-o exemplară mobilizare electronică (email, bloguri, sms).

Din nou: de unde vin aceste resurse de benevolenţă şi caritate? De ce n-am întâlnit acelaşi comportament în România pravoslavnică în anul de graţie 2005, după marile inundaţii? Interogaţia se poate prelungi: ce legătură există între indicele de corupţie al unei ţări şi moravurile publice? De ce gravitatea furtului sau a violenţei interpersonale este relativizată de culturile mediteraneene în beneficiul cultului „onoarei” (după cum ne-a reamintit Martin Scorsese în The Godfather?). Pe scurt, traiectoriafiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia, depinde întro foarte mare măsură de tradiţiile locului. Meritocraţia, etosul lucrativ, încrederea în binele comun, solidaritatea socială şi religioasă, împreună cu alte asemenea practici şi valori nu pot fi excluse dintr-o analiză economică. În privinţa impactului preceptelor iudeo-creştine asupra pieţei, analizele lui Robert H.Nelson şi Max L. Stackhouse au avansat în ultimul deceniu câteva ipoteze hermeneutice demne de urmărit.

CREŞTEREA ECONOMICĂ GENERALĂ SAU FERICIREA INDIVIZILOR?

Nefiind un expert în domeniul ştiinţelor politice, mă pot prevala aici de prerogativul cetăţeanului înzestrat cu orientări liberale. Politicul există, între altele, pentru a stimula creşterea economică prin reglementări în favoarea pieţei şi prin protejarea proprietăţii private, iar niciodată pentru a oferi oamenilor fericirea. Când Statul oferă asemenea promisiuni metafizice, riscul derivei ideologice este maxim, pentru că el tinde să devină arbitru-jucător în chiar terenul opţiunilor individuale. Teologic vorbind, suprainvestirea politicului cu atribute inutile se numeşte idolatrie şi sfârşeşte întotdeauna rău – printr-o fetişizare a puterii şi a „liderului suprem.“

Între Stat şi individ se găsesc instituţiile intermediare, care nu pot fi stimulate printr-un regim de suprataxare: familia, breslele, asociaţiile profesionale, bisericile. Cu cât acest interval este mai bogat în ofertă, cu atât creativitatea individuală îşi găseşte mediul comunitar propice. Noi, românii, trebuie să reînvăţăm mereu că un Stat puternic nu este neapărat un Stat pletoric, lăbărţat, cheltuitor şi netransparent în mecanismele decizionale. Dimpotrivă, o restrângere a atributelor politice ale Statului întăreşte instituţiile publice şi permite o mai mare libertate de exprimare. Fără libertate şi proprietate (chiar şi cea limitată la habeas corpus), fericirea rămâne o iluzorie făgăduinţă.

O CRITICĂ A CRITICII CONSUMISMULUI

Consumismul poate fi criticat, dar niciodată interzis printr-un ucaz. Încercări nefericite de-a suprima „delirul achizitoriu“ au existat de-a lungul secolelor: consumul excesiv de alcool, bunăoară. De la rugăciunea pentru filoxeră a unui dac numit Burebista, până la prohibiţia la alcool din ţările islamice de astăzi (şi poate, horribile dictu, în curând cea de tutun în locuri precum California), consumismul a fost criticat şi combătut din varii perspective. Concluzia: nu poţi combate consumismul în genere, ci doar relaţia „privilegiată” a consumatorului cu anumite obiecte considerate „alienante” (pentru a folosi aici jargonul şcolii de la Frankfurt) sau chiar distructive sub aspectul sănătăţii. Critica generică a consumismului este pur snobism atunci când atacă comportamentul mimetic al omului, surprins în fotografia criticilor ca biet animal social. În ceea ce mă priveşte, nu mă tulbură atât „inautenticitatea existenţială” produsă de gregaritatea consumului în masă, cât derizoriul obiectelor consumate. Sunt aşadar pentru consum, intens, permanent chiar, dar cu alţi termeni în ecuaţie.

Ca exerciţiu de strictă imaginaţie, mă întreb ce s-ar întâmpla când un sfânt ca Ioan Gură de Aur ar coborî din Ierusalimul ceresc în lumea noastră desfrânată şi ar converti tot Occidentul la adevărata pietate evanghelică? Nu cred că oamenii ar consuma mai puţin, ci doar fundamental altceva – muşcând altfel chiar şi din veşnicie. Comerţul cu Scripturile s-ar intensifica, în timp ce „sex-shop”-urile ar da rapid faliment. Industria pelerinajelor la locurile sfinte din Siria, Palestina şi Asia Minor ar prospera, în deficitul voiajelor pornografice pe ruta Hamburg-Bangkok. Clienţii prostituatelor ar înceta să îngraşe puşculiţa PIB-ului naţional, în timp ce numărul slujitorilor la altare (şi, astfel, al comenzilor de icoane, iconostase, candele) ar creşte vertiginos. Consumul n-ar scădea, deşi tranzacţiile comerciale ar fi probabil investite cu un plus de sacralitate (şi făţărnicie). Pe scurt, capitaliştii adevăraţi nu se pot teme de un levantin superior ca Ioan Gură de Aur, aşa cum nici acesta din urmă n-a ignorat în veacul său (sec V d.Hr.) potenţialul pieţei.

Cu cine a jucat Franţa?

La începutul meciului de handbal de ieri seară credeam că voi vedea la lucru reprezentativa de handbal a României. N-a fost aşa.

Ştiam că România poate pierde dramatic un meci, dar nu să-l câştige astfel. Ştiam că România poate eşua senin la finalul oricărei confruntări de-a lungul căreia, cu excepţia finalului, este neîndoios mai zdravănă decât adversarul. Ştiam că în alcătuirea echipelor României, indiferent care ar fi acelea, există slujbaşi care se comportă excelent primele trei sferturi din meci, după care se execută pe sine prin neaoşa idioţenie de „a lovi balta cu bâta”, acţiune ce este musai să se proiecteze apoi ca deznodământ. Da, asta ştiam că etichetează jucătorul român, şi nicidecum concentrarea care a făcut-o pe Steluţa Luca să fie decisivă în ultima repriză de prelungiri după ce un întreg meci părea că joacă încă cu Ungaria. Ştiam că dacă o cheiţă din mecanism nu funcţionează, românii improvizează prost. Ştiam că dacă un jucător greşeşte flagrant riscă să fie apoi luat la bătaie de către coechipieri, şi nicidecum că un jucător care joacă constant prost, ca Nechita aseară, poate fi acoperit atât de bine de către ceilalţi. Ştiam că românii sunt împreună numai la bine, nicidecum că se pot constitui ca echipă. Ştiam că entuziasmul tinerilor români se precipită eficace doar atâta timp cât lupta este una uşoară, doar atâta timp cât adversarul este neînsemnat , ei devenind eroi doar în înfruntările fără miză. Ştiam că tinerii români îşi subjugă potenţialul de valoare temerii de a nu greşi atunci când situaţile de joc devin situaţii cheie, şi nicidecum că tinerii români pot revitaliza un organism ce pare ţinut artificial în viaţă aşa cum a făcut Cristina Neagu aseară, o copilă de 19 ani ce părea mai curajoasă chiar şi decât arbitrii. Apropo… ştiam că România poate fi umilită şi învinsă de împrejurări duşmănoase, dar deloc nu credeam că România poate călca în picioare vitregiile unei sorţi înclinate numai spre a o nimici. Ştiam că România este fundamental arhaică, că este iremediabil încredinţată superstiţiilor. Ştiam că România crede în pupat cruciuliţe, în pisici negre şi deochi, dar nicidecum că crede în sine până la final şi că este conştientă de faptul că Dumnezeu nu apără sau „bagă goluri”, ci numai îţi oferă gratuit toate condiţiile esenţiale pentru realizare.

Ştiam că România poate muri frumos, teribil de frumos, dar nu ştiam că România poate renaşte! Dar totuşi, cu cine a jucat Franţa aseară?

14 dec. 2007

Timişoară şi virute

Atunci când un întreg oraş ce odinioară se făcea a fi primul liber într-o lume strâmtă şi obtuză, plecată nefirescului, se apleacă din indiferent ce motive unei cauze strâmbe, acoperite de mârlănism şi acte interlope, te încearcă crudul sentiment de reevaluare a potenţialităţii umane înspre virtuozitate.

Da, Timişoara a arătat înainte de toate virtute, a arătat curajul adiat al unui aer nou-născut, a arătat sclipiri de primadonă. Continuă să se arate elegantă, continuă să poarte farmecul duplicitar al Imperiului dublat în imediat de o oareşcare înţelepciune încă şi încă neînţeleasă a unui Răsărit ce mereu este proclamat a fi totuşi geografic îndepărtat. Timişoara încă refuză a fi una cu Regatul, e mândră, e puternică, e una singură.

Şi totuşi Timişoara a făcut alianţă cu „ruşinea”. Odinioară ea îi numea „neaveniţi”. Acum, că Imperiul a căzut, ei se numesc „investitori”. Vin din „după-Bizanţul” turcit şi plin de peşcheşe, adăugindu-se organic, bineprimiţi, „nemiticilor”! Dintr-odată, „netotul” pungaş aterizat aici din temniţa dinspre meridional devine Înaintemergător, iar „cică-omul” cu patimi de fiară în ochi devine lovind un erou.

Virtutea, în cheie teologică, este o dispoziţie interioară de a face binele. Omul virtuos practică în mod liber Binele. Ne întrebăm: timişoreanul, încolţit de tranziţie, s-a metamorfozat din revoluţionar, iniţiator şi apărător al Binelui în românul învecinat pământeşte şi frate în deprinderi cu Giurgiul şi vecinii sau el a fost întotdeauna una cu valahul? Deşi aceasta este întrebarea ce ne răsare pentru prima dată în minte nu aş credita-o ca fiind cea nimerită. Trebuie mai întâi să ne întrebăm ce îl locuia pe timişoreanul liber şi virtuos şi ce îl locuieşte pe cel de astăzi, tovarăş cu netrebnicia atât de vivace a Sudului.

Etimologia cuvântului „entuziasm” poartă rezonanţe eline. Enthousiasmos ne indică un cineva ca fiind „locuit de zei”, zei care înainte de toate inspiră virtute. Timişoara înseamnă mai mult decât orice „Libertate”, „Demnitate”, „Probitate”, toate obţinute prin Entuziasm. Entuziasmul este ceea ce îi locuia atunci, acum sunt locuiţi de orgoliu şi patima pentru reuşită.

Ei, timişorenii de astăzi, preaplini de orgoliu şi aere indecente de superioritate ar trebui să înţeleagă că atunci când România renăştea au fost virtuoşi fără nici un merit, au fost aleşi pentru propăşirea unui neam întreg, ei trebuie să înţeleagă că orgoliul rănit nu poate fi hrănit cu asocieri sudic-obscure, că gloria, de-a fi ea timpurie sau cea de pe urmă, nu stă în învingerea vremelnică cu orice preţ, ci în păstrarea „Libertăţii”, „Demnităţii”, „Probităţii”. Ei nu trebuie nici să se „mitizeze” nici să se „miticizeze”, ci să poarte aura modestiei provinciei celei mai mici!

Aruncaţi-l pe Iancu!

P.S. Nu am cunoscut timişorean „nemândru” de „POLI” zilelor noastre