La începutul meciului de handbal de ieri seară credeam că voi vedea la lucru reprezentativa de handbal a României. N-a fost aşa.
Ştiam că România poate pierde dramatic un meci, dar nu să-l câştige astfel. Ştiam că România poate eşua senin la finalul oricărei confruntări de-a lungul căreia, cu excepţia finalului, este neîndoios mai zdravănă decât adversarul. Ştiam că în alcătuirea echipelor României, indiferent care ar fi acelea, există slujbaşi care se comportă excelent primele trei sferturi din meci, după care se execută pe sine prin neaoşa idioţenie de „a lovi balta cu bâta”, acţiune ce este musai să se proiecteze apoi ca deznodământ. Da, asta ştiam că etichetează jucătorul român, şi nicidecum concentrarea care a făcut-o pe Steluţa Luca să fie decisivă în ultima repriză de prelungiri după ce un întreg meci părea că joacă încă cu Ungaria. Ştiam că dacă o cheiţă din mecanism nu funcţionează, românii improvizează prost. Ştiam că dacă un jucător greşeşte flagrant riscă să fie apoi luat la bătaie de către coechipieri, şi nicidecum că un jucător care joacă constant prost, ca Nechita aseară, poate fi acoperit atât de bine de către ceilalţi. Ştiam că românii sunt împreună numai la bine, nicidecum că se pot constitui ca echipă. Ştiam că entuziasmul tinerilor români se precipită eficace doar atâta timp cât lupta este una uşoară, doar atâta timp cât adversarul este neînsemnat , ei devenind eroi doar în înfruntările fără miză. Ştiam că tinerii români îşi subjugă potenţialul de valoare temerii de a nu greşi atunci când situaţile de joc devin situaţii cheie, şi nicidecum că tinerii români pot revitaliza un organism ce pare ţinut artificial în viaţă aşa cum a făcut Cristina Neagu aseară, o copilă de 19 ani ce părea mai curajoasă chiar şi decât arbitrii. Apropo… ştiam că România poate fi umilită şi învinsă de împrejurări duşmănoase, dar deloc nu credeam că România poate călca în picioare vitregiile unei sorţi înclinate numai spre a o nimici. Ştiam că România este fundamental arhaică, că este iremediabil încredinţată superstiţiilor. Ştiam că România crede în pupat cruciuliţe, în pisici negre şi deochi, dar nicidecum că crede în sine până la final şi că este conştientă de faptul că Dumnezeu nu apără sau „bagă goluri”, ci numai îţi oferă gratuit toate condiţiile esenţiale pentru realizare.
Ştiam că România poate muri frumos, teribil de frumos, dar nu ştiam că România poate renaşte! Dar totuşi, cu cine a jucat Franţa aseară?
14 dec. 2007
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
