Atunci când un întreg oraş ce odinioară se făcea a fi primul liber într-o lume strâmtă şi obtuză, plecată nefirescului, se apleacă din indiferent ce motive unei cauze strâmbe, acoperite de mârlănism şi acte interlope, te încearcă crudul sentiment de reevaluare a potenţialităţii umane înspre virtuozitate.
Da, Timişoara a arătat înainte de toate virtute, a arătat curajul adiat al unui aer nou-născut, a arătat sclipiri de primadonă. Continuă să se arate elegantă, continuă să poarte farmecul duplicitar al Imperiului dublat în imediat de o oareşcare înţelepciune încă şi încă neînţeleasă a unui Răsărit ce mereu este proclamat a fi totuşi geografic îndepărtat. Timişoara încă refuză a fi una cu Regatul, e mândră, e puternică, e una singură.
Şi totuşi Timişoara a făcut alianţă cu „ruşinea”. Odinioară ea îi numea „neaveniţi”. Acum, că Imperiul a căzut, ei se numesc „investitori”. Vin din „după-Bizanţul” turcit şi plin de peşcheşe, adăugindu-se organic, bineprimiţi, „nemiticilor”! Dintr-odată, „netotul” pungaş aterizat aici din temniţa dinspre meridional devine Înaintemergător, iar „cică-omul” cu patimi de fiară în ochi devine lovind un erou.
Virtutea, în cheie teologică, este o dispoziţie interioară de a face binele. Omul virtuos practică în mod liber Binele. Ne întrebăm: timişoreanul, încolţit de tranziţie, s-a metamorfozat din revoluţionar, iniţiator şi apărător al Binelui în românul învecinat pământeşte şi frate în deprinderi cu Giurgiul şi vecinii sau el a fost întotdeauna una cu valahul? Deşi aceasta este întrebarea ce ne răsare pentru prima dată în minte nu aş credita-o ca fiind cea nimerită. Trebuie mai întâi să ne întrebăm ce îl locuia pe timişoreanul liber şi virtuos şi ce îl locuieşte pe cel de astăzi, tovarăş cu netrebnicia atât de vivace a Sudului.
Etimologia cuvântului „entuziasm” poartă rezonanţe eline. Enthousiasmos ne indică un cineva ca fiind „locuit de zei”, zei care înainte de toate inspiră virtute. Timişoara înseamnă mai mult decât orice „Libertate”, „Demnitate”, „Probitate”, toate obţinute prin Entuziasm. Entuziasmul este ceea ce îi locuia atunci, acum sunt locuiţi de orgoliu şi patima pentru reuşită.
Ei, timişorenii de astăzi, preaplini de orgoliu şi aere indecente de superioritate ar trebui să înţeleagă că atunci când România renăştea au fost virtuoşi fără nici un merit, au fost aleşi pentru propăşirea unui neam întreg, ei trebuie să înţeleagă că orgoliul rănit nu poate fi hrănit cu asocieri sudic-obscure, că gloria, de-a fi ea timpurie sau cea de pe urmă, nu stă în învingerea vremelnică cu orice preţ, ci în păstrarea „Libertăţii”, „Demnităţii”, „Probităţii”. Ei nu trebuie nici să se „mitizeze” nici să se „miticizeze”, ci să poarte aura modestiei provinciei celei mai mici!
Aruncaţi-l pe Iancu!
P.S. Nu am cunoscut timişorean „nemândru” de „POLI” zilelor noastre
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
